Dacă ți-ai dorit mereu să fii ca majoretele din filme precum cele din seria Bring It On, ei bine nu despre asta e acest articol. E despre emoțiile pe care le ai așteptând o notă pentru munca ta de un an, despre apartenența la o comunitate alături de care crești și care crește odată cu tine, dar și despre depășirea piedicilor și a momentelor dificile. E despre toate aspectele care aparțin unui om cu adevărat pasionat.
„Dacă e un om care nu a mai auzit niciodată de acest sport, niciodată nu e prea târziu”
În cazul în care te gândeai cumva că cheerleading-ul înseamnă a flutura niște pompoane pentru o echipă de sportivi mai mult sau mai puțin talentată, ei bine te înșeli. Această preconcepție care a pornit din filmele americane și cu care am crescut majoritatea nu este și realitatea atunci când ne referim la cheerleading în România. Deși nu există un termen în limba română, cheerleading-ul nu este același lucru cu majoretele. În acest sport se pune accentul pe acrobații precum ridicarea și aruncarea în aer a oamenilor.
E atât de complex încât poți să-l faci la orice vârstă, având diferite nivele de dificultate. Și ce mi-a plăcut și motivul pentru care m-am îndrăgostit eu de acest sport a fost faptul că niciodată nu poți să zici că ești cel mai bun sau că le-ai făcut pe toate, pentru că tot timpul există alte variații de elemente pe care le poți face.
„E totul sau nimic”
Pentru Rareș cheerleading-ul e mai mult decât un mod de a face mișcare în timpul liber. Este modul prin care și-a făcut un grup de prieteni, a învățat cum se simte atunci când câștigi un premiu pentru care te-ai antrenat luni întregi, dar și atunci când o dai în bară. Totul a pornit de la un îndemn al surorii lui mai mari, o decizie care avea să îi influențeze în cel mai bun mod posibil următorii 12 ani din viață.
E un sport care te dezvoltă enorm pe partea fizică, dar și pe partea psihică. Cred că cel mai fain lucru și care îmi place cel mai mult e că te antrenezi un sezon întreg, adică un an, pentru cea mai mare competiție a ta și tot ce faci tu într-un an trebuie să arăți în două minute. Atât ai pe scenă în fața juraților, ai fix două minute în care tu trebuie să dai tot și nu poți să o iei de la capăt, adică e totul sau nimic. Dacă ai dat-o de gard, aia e, mai trebuie să aștepți un an.
Astfel de momente te fac să simți că trăiești la maxim, să te bucuri atunci când ai reușit ceea ce ți-ai propus și apoi să te mai bucuri o dată împreună cu restul echipei cu care ai muncit timp de un an.
Provocări și preconcepții
Ca în orice sport, există și momente dificile pe care trebuie să înveți să le depășești din mers pentru că fiecare experiență e unică. Pe lângă accidentări, care l-au afectat atât fizic, cât și psihic, Rareș s-a confruntat la început și cu bullying din cauza preconcepțiilor existente în jurul acestui sport. Nu îi era ușor să audă cum unii copii făceau mișto, spunând că „ești majoretă, vă dă și fuste”, despre un sport care e mult mai complex de atât, însă cu timpul a învățat să ignore acele voci și să își urmeze inima.
Pasiunea pentru acest sport s-a dezvoltat pe parcurs, când a început să facă coregrafii mai complexe și a mers la prima lui competiție, chiar dacă nu a decurs așa cum s-ar fi așteptat.
Fiind și un pic arogant la început și crezând că îmi ies chestiile, în prima mea competiție națională am dat-o de gard. Am uitat coregrafia și o trebuit ca ceilalți colegi să urle după mine să-mi spună unde să mă duc.
Acela a fost momentul în care a decis că e nevoie de concentrare și ambiție pentru a vedea rezultate.
Emoții și momente de extaz
Un moment pe care Rareș îl va avea „mereu la suflet” este legat o competiție cu alte reguli față de cele cu care erau obișnuiți, desfășurată în Germania. Atunci a fost și ca antrenor pentru echipa de juniori care a participat, cât și ca membru a echipei de seniori. Deși erau încrezători în modul în care au performat, atunci când juriul a început să strige numele echipelor participante în ordine descrescătoare, au fost aproape convinși că nu era categoria lor. Momentul în care echipa lui, Knights of Transylvania, a câștigat primul loc în semifinală a dat viață unor emoții pe care doar cineva care trăiește cu adevărat acele momente le poate simți, dar pe care, prin modul în care Rareș îmi spunea această poveste, a reușit să mi le transmită și mie.
În momentul în care au zis locul 1, Knights of Transylvania, am sărit toți cei care eram acolo. Când am ieșit de pe scenă nu știam ce au făcut ceilalți, dar îi vedeam pe toți super mega fericiți, plângeau și râdeau. După ce ieși de pe scenă ai un televizor pe care poți vedea coregrafia ta și când am văzut că a fost totul perfect am fost mândru de mine și de echipa mea.
Un alt moment pe care nu o să-l uite niciodată a fost participarea, alături de echipa națională a României, la campionatul mondial din America. A fost o experiență care l-a emoționat profund pentru că a concurat în echipa de seniori alături de copii pe care el îi antrenase când erau juniori. Astfel Rareș a reușit să creioneze chiar el viitorul unor copii în căutare de îndrumare cum a fost și el la început.
Speranțe de viitor
În momentul de față, cheerleading-ul nu este recunoscut ca fiind un sport, ci doar o activitate extrașcolară, deși mai multe cluburi lucrează în mod activ pentru a câștiga acest titlu. Lipsa de interes din partea instituțiilor relevante îngreunează și procesul de promovare în rândul oamenilor pentru că „e un sport scump fiindcă trebuie să-ți plătești antrenamentele, trebuie să-ți plătești echipamentele, trebuie să-ți plătești concursurile”. Cu toate acestea, Rareș încurajează toată lumea curioasă de acest sport să participe pentru că „fiecare își găsește locul” și pentru că emoțiile pe care cheerleading-ul le evocă nu se compară cu cele din niciun alt sport.
