Un job de vară în America
Andreea a lucrat într-un restaurant și a văzut cum este să te joci de-a Papa’s Pizzeria în viața reală. Nu i s-a părut ceva complicat în a face sute de pizza zilnic, o activitate care părea „foarte din mediul” ei. A învățat skill-uri de bucătar chiar de la un „tip care a lucrat într-un restaurant fine dining”.
-Adică, care a fost descrierea? Erai pizzar? Ce erai?
-În contract scria că suntem front of house. Noi eram back of house.
-A, să-mi descrii orașul. Prima chestie. Descrie-mi orașul în care ai ajuns.
-Unde lucram sau unde locuiam?
-O, deci sunt diferite?
Andreea a locuit într-un orășel mic ca un „fel de comună” numit Pacific Beach chiar pe malul Oceanului Pacific. A locuit împreună cu niște croați în casa unuia dintre șefii ei, pe care ne-o descrie ca fiind foarte frumoasă. S-a împrietenit cu una dintre colege, o croată pe nume Iulia cu care încă ține legătura. Se bucură că ea și prietenul ei au ajuns într-un oraș unde „oamenii chiar se comportau frumos”.
Au lucrat în Seabrook, tot un orășel mic, dar pe care Andreea l-a văzut mai mult ca un oraș artificial. Spune că Seabrook are o reputație duală, că totul arată la locul lui, nou și luxos „totul super nou, foarte frumos, arată, efectiv, fix ca într-un platou de film, dar, pe de altă parte, simți că e super fake totul”.
Era un oraș construit și destinat oamenilor cu bani. Cu mulți bani: „cu tot felul de monopoluri din astea ciudate, de tipul o singură pizzerie, o singură cafenea, un singur restaurant cu specific”.
Programul de la lucru era destul de balansat cu timpul liber. Lucra patru zile full pe săptămână cu trei zile libere. Rutina zilnică era aceeași: se trezea de la 9, se pregătea, bea o cafea „absolut oribilă” apoi pleca la lucru.
Ai mei mi-au trimis o lavazza, care s-a terminat destul de repede. Și odată ce s-a terminat aia, a fost cam la revedere cu o cafea bună.
La începutul orarului de muncă se făcea partea de pregătire a ingredientelor „tăiai chestii, pregăteai legume pentru pizza”. Pentru Andreea era destul de relaxantă acea parte a zilei, comparativ cu momentul în care se deschidea restaurantul.
-Restaurantul se deschidea la ora 11 și nu îți ajungea uneori o oră să faci toate sarcinile.
– Îmi aduce aminte de ceva. Ții minte jocurile alea când eram copii Papa’s pizzeria? Așa era?
-Da.
În restaurant era și un AI care prelua și comenzi telefonice. Devenea un adevărat haos pentru că le veneau comenzi din restaurant, comenzile de la AI și de la omul care prelua comenzi. O singură zi își amintește că a fost o provocare. În medie făceau sute de comenzi.
Era 5 iulie. Aproape s-a depășit recordul cel mai mare de vânzări. Și au fost foarte multe chestii de făcut, foarte, foarte multe comenzii.
Pe loc
Andreei a început să i se pară frustrant, simțea că rămâne suspendată în timp și nu avansează. Undeva cu două săptămâni înainte să plece acasă, a simțit că acolo nu este locul ei.
Mă simțeam așa că… Eu știu cât de mult pot să fac în viața asta. Și eram pusă într-un job din ăsta, care e în regulă pentru o vară, dar nu e pentru mine să lucrez o viață întreagă. Și… Nu știu, mi se părea așa că este un job pe care îl faci trei luni și nu avansezi deloc.
Visul american?
Mmm… Deci, pe mine m-a surprins destul… Adică nu pot să zic că m-a surprins neapărat. M-a surprins faptul că toate chestiile pe care eu le credeam erau reale. Când am crezut că merg cu niște preconcepții și preconcepțiile se tot adevereau una după alta.
Până și mâncarea era scoasă dintr-un serial american: „noi aveam la lucru o pizza, se numea pickle pie. Era o pizza cu garlic aioli, care e un sos cu maioneză și cu usturoi, cu brânză, cu bacon și cu pickles. Și oamenilor le plăcea super mult”.
În cadrul unei petreceri pentru cei care veniseră cu viză, șeful lor le-a gătit câteva preparate tradiționale: un mac and cheese, un cornbread, un chili con carne. Când ieșeau la restaurante experiența nu era cea din filme.
Chiar și în localuri din astea de vai, vă duc acum la cel mai bun restaurant unde găsim burger. Vă duc acum la cel mai bun restaurant mexican. Și erau preparate pe care le puteam face atât de ușor acasă.
Prietena Andreei, Iulia, lucra la un pet shop unde se făcea înghețata pentru căței, doar erau într-un oraș cu oamenii bogați și normal că „oamenii bogați în America au căței”. Partea bună era că înghețata era cam singurul tip de mâncare făcut „curat”, doar din smântână, frișcă și căpșuni liofilizate.
Cât despre sărbători, pentru Andreea s-au confirmat și mai multe preconcepții. 4 iulie a fost scos dintr-o carte poștală. Au mers la o plajă plină de oameni, cu mașini parcate în nisip, cu focuri de tabără și artificii.
Ei țin mult la 4 iulie și sunt super patrioți. E ca și când îi vezi în TikTok-uri și poartă steagul și… Da, îți fac așa un portret pentru un om tipic de acolo? Nu știu dacă aș putea să fac neapărat un portret, dar așa, în linii mari, mi se pare că vorbesc chiar ca la televizor. Ca în filme.
Ea ne povestește că tinerii au toți câte un loc de muncă „este în cultura lor ca tinerii să muncească joburi, cum ar fi la Starbucks”. Ne dezvăluie că este și mult favortitism: „Din ce am văzut la restaurantul la care lucram, îți aduceai acolo și câinele și mâța și tot ce aveai, îl aduceai acolo să lucreze”.
Majoritatea oamenilor ori erau curioși pentru că erau străini ori le dădeau impresia unor persoane false. Toată lumea încerca să-i abordeze.
Dar după aceea, după vreo două luni, am ajuns să vorbesc și cu doamna de la Walmart la care îi ziceam că da, sunt din România.
Deși, după cum ne spune Andreea, nu au avut și partea de „travel” din „Work and travel”, dar au reușit să viziteze pe final Seattle, unde cel mai mult a impresionat-o un muzeu, Pop Culture Museum.
La pescuit de somoni
Pentru ea, a fost foarte plăcut să știe că oamenii cu care lucra îi deveneau prieteni. S-au împrietenit cu un nativ american care i-a dus într-o zonă strict „accesibilă nativilor”.
Atunci a fost pentru prima oară când am pescuit într-un râu pentru că tocmai se deschisese sezonul de somon. Și am intrat în apă până la brâu și pescuiam și nu prindeam nimic, dar erau somoni uriași, stupid de uriași, și săreau pe acolo, pe lângă noi.
Reflexii
Chiar m-am bucurat când m-am întors, că mi-era dor să am din nou un program care să mă ducă undeva. Acolo cred că aceea era problema mea, că știam că mi-am pus viața mea reală pe pauză și eu eram acolo pentru ceva. Știam că sunt acolo cu un scop, știam că o să mă ajute, că o să mă dezvolt, doar că în același timp aveam gândul ăsta in the back of my mind că eu nu lucrez la viața mea reală. Că eram acolo cumva într-un mediu în care stagnam într-un fel sau altul.
Citește și despre experiența Mariei în tabară din China și cum a ajuns să plece în pe alt continent.
